Quantcast
Channel: Contributors » Lucian Miulescu
Viewing all articles
Browse latest Browse all 16

România, în căutarea Suveranului

0
0

Cine doarme în democrație, se trezește în dictatură

Teoria politică iluministă, începând cu Hobbes, a creionat o definiție a Suveranului. După Hobbes, Suveranul este reprezentantul legitim al comunității civile, cel de la care emană legile și autoritatea aplicării lor. În monarhie, Suveranul este regele sau împăratul, în democrație este o adunare de mai mulți oameni, aleși de comunitatea civilă să o reprezinte.

Ulterior, sub influența lui Rousseau, Suveranul s-a confundat cu însăși comunitatea civila auto-regulatoare. Astfel a ajuns instituția Suveranului până la noi și aceasta este concepția fundamentală a democrațiilor republicane de astăzi. România nu face excepție, Constituția statuând peremptoriu că: ”Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”, dar și că: ”Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Însă, dincolo de formulele solemne din Constituție, se pune întrebarea: este, într-adevăr, poporul român adevăratul Suveran, în România de azi?

Mai întâi, pentru a fi cu adevărat Suveran, poporul român ar trebui să fie conștient pe deplin de această calitate. Aceasta ar însemna ca supunerea față de legi să fie în general liber consimțită, de vreme ce legile sunt chiar expresia voinței poporului. În al doilea rând, ar trebui ca poporul să-și asume responsabilitatea pentru alegerile sale și pentru urmările acestora, detectabile în viața reală. În fine, poporul ar trebui să poată face uz de puterea sa suverană, atunci când reprezentanții săi aleși nu respectă mandatul dat de Suveran.

Obiectivul acestui articol este de a arăta că aceste calități ale Suveranului nu se manifestă la poporul român. Altfel spus, poporul român nu își asumă explicit, în prezent, calitatea de Suveran, această funcție rămânând vacantă.

În ce forme se manifestă absența Suveranului constituțional? Voi da aici câteva exemple edificatoare.

Un prim exemplu este ocolirea sau încălcarea legii de către majoritatea cetățenilor români. În goana obsesivă pentru satisfacerea propriilor interese, cetățeanul român nu pare să conștientizeze rolul și importanța legilor într-un stat modern. Dar, mai presus de asta, el nu le percepe ca fiind ”ale lui”, ci ale statului, văzut ca un inamic permanent, pe care trebuie să-l păcălești și să-l furi, dacă nu-l poți învinge.

Un al doilea exemplu este gradul scăzut de implicare în politică, culminând cu o rată a absenteismului la alegeri de peste 50%. Este cel mai clar exemplu că Suveranul nu își exercită nici măcar rolul minimal de a-și delega reprezentanții pentru auto-guvernare. De altfel, acest fenomen este comun spațiului ex-comunist din Estul Europei, ducând previzibil la o erodare rapidă a democrației și la ascensiunea unor forțe conservator-reacționare, anti-europene și autoritariste. Aceste forțe capătă majoritatea absolută în Parlamente din cauza lipsei cetățenilor din arena politică și, prin măsuri discreționare, ajung să concentreze atribute despotice de natură să înlăture treptat poporul din rolul său (neasumat) de Suveran.

Un al treilea exemplu este lipsa de implicare civică a românilor. Reacțiile la abuzurile guvernamentale, polițienești și parlamentare rămân anemice și neconvingătoare, fiind mereu necesar ajutorul extern pentru oprirea acestor abuzuri. Mă refer aici, de exemplu, la exploatarea iresponsabilă a resurselor naturale, care a trebuit combătută inclusv prin implicarea unor ONG-uri celebre la nivel mondial, precum Greenpeace. Chiar și rezistența la schimbările politizate din Justiție a trebuit și trebuie suplinită de intervenții ale UE, SUA, Comisiei de la Veneția, Consiliului Europei, ș.a.m.d.

Un al patrulea exemplu este lipsa de solidaritate dintre cetățeanul român și Statul român. Chiar când reprezentanții Statului sunt îndreptățiți să ia unele măsuri drastice pentru respectarea legii, precum ridicarea mașinilor parcate neregulamentar sau amendarea celor care nu emit bon fiscal, reacția cetățenilor din jur nu este de aprobare sau susținere, ci de oprobriu, revoltă, respingere. Pe de altă parte, nici organele de control ale statului nu-și fac datoria, cel mai tragic exemplu fiind sinistrul incendiu de la Colectiv. S-ar putea spune că nici poporul, nici statul nu par sa aibă habar cine este Suveranul în această țară. Statul nu acționează în interesul cetățenilor, de cele mai multe ori, iar cetățenii nu sunt solidari cu acțiunile statului, chiar dacă sunt legale sau îndreptățite.

Aceste exemple ar trebui să fie suficiente pentru a arăta că Suveranul lipsește din România, rezultatul fiind un haos și o harababură generalizate, în care fiecare procedează dupa bunul plac, legile sunt disprețuite sau, în cel mai bun caz, încălcate (chiar de către cei care ar trebui să le aplice, deseori), iar Statul este captiv în mâna diferitelor grupuri influente de interese. Aceasta este mai degrabă o stare specifică statelor din America Latină, decât celor din Uniunea Europeană, unde rolurile sunt clar distribuite și, în general, respectate.

Însă această situație nu este făcută să dureze la nesfârșit. În lipsa asumării rolului său natural de Suveran într-o democrație (demos – popor, kratos – putere), poporul român va sfârși prin a recunoaște această calitate unui grup (oligarhie – puterea celor puțini) sau unei persoane (tiranie). Este, probabil, procesul la care asistăm în ultimii ani, unii pasivi, alții indignați, în care o majoritate variabilă din Parlament a ajuns să ignore cu nonșalanță voința populara exprimată prin referendumul privind reducerea numărului de parlamentari și a numarului de camere ale Parlamentului, cu toate că și referendumul este o cale de afirmare a suveranității poporului, după cum afirmă ritos dispozițiile constituționale citate mai sus.

Această uzurpare lentă, dar vizibilă a suveranității populare s-a accelerat în ultima vreme, de când conducerea acestei majorități cu veleități autoritare construieste, sub masca parlamentarismului modern, dar cu sprijinul tacit al structurilor locale de tip medieval, un stat totalitar de tip oligarhic. Graba vine din presiunea pe care o Justitie întinerită si independentă o pune pe aceste structuri profund corupte și se materializează într-o bătălie stranie dintre puterile statului: cele politice (Parlamentul, Guvernul, consiliile locale), pe de o parte, cea apolitică (Justiția), pe de altă parte. Față de forța superioară a puterilor politice, care au un drept de legiferare exclusiv, se situează de partea Justiției societatea civilă și Președintele, care încearcă să suplinească lipsa stridentă a Suveranului din această luptă. Însă este evident că, fără o trezire rapidă la realitate a majorității covârșitoare a cetățenilor, este o luptă pierdută pentru democrație.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro


Viewing all articles
Browse latest Browse all 16

Latest Images

Trending Articles